„Totul se poate rezolva dacă există unitate.” - Interviu cu Radu-Gabriel Mateescu, fostul Ambasador al României în Thailanda între 2006 şi 2009 (4)
Mihnea Voicu Şimăndan: Ce urmăreşte el în mod deosebit Clubul Românilor din Thailanda?
Radu-Gabriel Mateescu: Se discută de constituirea unei parohii. Ar fi extrem de bine dacă am putea face un astfel de lucru şi sper să ajungem cândva la aşa ceva. Când am fost la Pretoria am reuşit să facem acest lucru, cu foarte mare greutate, dar s-a reuşit. Acolo diaspora română este mult mai numeroasă decât în Thailanda. Însă, atunci când invităm un preot român în Thailanda care să oficieze slujbe pentru români, trebuie să ne gâdim la aspectul organizatoric. Două chestiuni fundamentale: unde se ţin slujbele şi cum asigurăm întreţinerea preotului şi eventual a familiei sale. La Pretoria, de exemplu, s-a început prin a se organiza astfel de slujbe prin rotaţie la domiciliile diverşilor români. Sigur, nu era o soluţie ideală, dar până la urmă s-a găsit o soluţie intermediară, şi anume, preotului respectiv i s-a găsit un loc într-una dintre bisericile creştine de acolo. Nimic nu este simplu, nimic nu se rezolvă uşor, însă fără îndoilă totul se poate rezolva dacă există unitate şi dacă există dorinţa unei comunităţi de a face ceva bun.
MVŞ: Întrucât Thailanda este o ţară cu predilecţie turistică, vă întreb aproximativ câţi turişti români îşi petrec anual concediul în Thailanda?
RGM: Nu avem o situaţie concretă pentru că turiştii când vin în Thailanda nu se adresează ambasadei decât în caz de necesitate, de forţă majoră. Însă, din câte ştim noi, în urma legăturilor pe care le avem cu Ambasada Thailandei din Bucureşti, acesta eliberează vize pentru aproximativ 800-1000 de turişti pe an.
MVŞ: Cât de complicate sunt procedurile pentru obţinerea unei vize turistice de către un român pentru Thailanda?
RGM: Procesul nu este complicat, dar e vorba doar de o pierdere de timp şi o cheltuială care trebuie să acopere costul vizei ca atare. Eu sper să facem nişte progrese, am demarat deja unele cerinţe, nişte solicitări la Ministerul de Externe thailandez pentru a fi şi România introdusă pe lista ţărilor care beneficiază de un anumit statut, şi anume acela de a se acorda viza cetaţenilor români la sosirea pe aeroport pentru 15 zile. Chestiunea este în atenţia părţii thailandeze, ni s-a promis o rezolvare pozitivă, dar până nu o vedem concret pe hârtie nu vreau să mă hazardez în declaraţii.
MVŞ: Ce sfaturi daţi turiştilor români, din ţară ori de pe alte meleaguri ale globului pământesc, care se hotărăsc să viziteze Thailanda?
RGM: Pot oferi trei sfaturi. În primul rând, să citească şi să aibă cunoştinţe cât mai vaste despre Thailanda şi în general despre orice ţară unde vor să meargă. În al doilea rând, să cunoască cât mai mult din legislaţia ţării respective, ceea ce se cere, ceea ce se aşteaptă din partea tuturor oamenilor din ţara respectivă. Caz concret: în Thailanda, există o anumită atitudine faţă de Rege şi faţă de familia regală, aspect care trebuie cunoscut si respectat. În ultimă instanţă, nu este numai atitudinea generală a populaţiei, este vorba de o lege referitoare la lès majesté. Pentru că această atitudine a fost legiferată, e bine să se cunoască, dar mai ales să se respecte. Iar, nu în ultimul rând, să aibă la îndemână numărul de telefon al Ambasadei Române. În caz de necesitate să poată lua legătura cu ambasada, să anunţe ambasada care să poată interveni şi sa-i ajute în cazuri de forţă majoră.
MVŞ: De unde poate fi procurat acest număr de telefon?
RGM: În primul rând de pe website-ul Ministerului Român de Externe. Din păcate, Ambasada din Bangkok nu are înca un website pentru că nu avem personal care să se ocupe şi de acest aspect. Pe site-ul MAE există, însă, o rubrică cu toate ambasadele României din lume, cu numele ambasadorilor, cu adrese, cu numărul de telefon, de fax, e-mailuri, practic toate detaliile necesare. Deci, când un român pleacă din ţară, să deschidă site-ul MAE şi să-şi ia aceste date care sunt de o importanţă absolută.
Interviu iniţial publicat în „Viata de pretutindeni” (nr.1-3, martie 2009)
